Istoria ceaiului după Okakura Kakuzo

Ca şi arta, ceaiul a trecut prin diverse perioade şi a dat naştere la diverse şcoli. Evoluţia sa poate fi împărţită, în mare, în trei etape principale: ceaiul fiert, ceaiul bătut spumă şi ceaiul infuzie. Ceaiul modern aparţine acestei ultime şcoli. Metodele diferite de a aprecia ceaiul reflectă spiritul perioadei în care ele au ajuns la apogeul popularităţii, pentru că modul nostru de viaţă este şi un mod de a ne exprima, iar acţiunile noastre involuntare adesea ne trădează gândurile cele mai ascunse.

Confucius a zis: „Omul nu poate ascunde.” Probabil ne arătăm aşa de des adevărata faţă în lucrurile mărunte pe care le facem pentru că avem atât de puţină măreţie de ascuns. Micile incidente ale rutinei zilnice reflectă idealurile şi tradiţiile noastre la fel de bine ca poezia sau filosofia. Aşa cum preferinţa pentru diverse soiuri de vin vorbeşte despre idiosincraziile diverselor perioade şi naţii ale Europei, la fel înclinaţia către un anumit ideal al preparării ceaiului reflectă diferitele schimbări ce au avut loc de-a lungul timpului încultura orientală. Ceaiul obţinut prin fierberea turtelor de ceai, cel obţinut prin amestecarea pudrei de ceai cu apă fierbinte sau ceaiul rezultat din infuzia de frunze mărunţite sunt fiecare expresii ale felului de a trăi şi a simţi caracteristic perioadelor Tang, Sung şi Ming. Dacă ar fi să împrumutăm terminologia des întrebuinţată în clasificarea artelor frumoase, le-am putea numi clasicismul, romantismu lşi respectiv naturalismul ceaiului.

Planta de ceai, originară din sudul Chinei, le era cunoscută botaniştilor şi doctorilor chinezi încă din vechime. În operele clasicilor apare adesea sub numele de tou, tseh, chung , kha sau ming, spunându-se despre ea că are puterea de a lua oboseala cu mâna şi de a reda lumina ochilor, că este o adevărată bucurie pentru suflet şi un întăritor pentru voinţă. Ceaiul nu era administrat numai intern, ca băutură, ci adesea şi extern, sub formă de pastă, pentru alinarea durerilor reumatice. Taoiştii susţineau că ar fi un ingredient indispensabil pentru elixirul nemuririi, iar budiştii îl foloseau ca să ţină somnul departe în timpul orelor lungi de meditaţie.

În secolele al IV-lea şi al V-lea, ceaiul a devenit băutura preferatăa locuitorilor din valea fluviului Yangtse-Kiang. Tot în această perioadă a luat naştere şi ideograma pentru ceai, cha, ca o corupere a ideogramei clasice tou. De la poeţii dinastiilor din Sud ne-au rămas câteva fragmente în care este preamărită „spuma jadului lichid”. Se pare că împăraţii ofereau ceai miniştrilor de seamă, ca răsplată pentru serviciile aduse. Cu toate acestea, modul în care ceaiul era preparat şi băut în această perioadă era extrem de primitiv. Frunzele erau fierte în vase sub presiune, zdrobite în piveşi apoi transformate într-un fel de turtă, care era fiartă împreună cu orez, ghimbir, sare, coajăde portocală, mirodenii, lapte şi uneori chiar şi cu ceapă! Acest obicei se mai păstrează şi în zilele noastre la tibetani şi la unele triburi mongole, care fac un sirop ciudat din toate aceste ingrediente. Şi faptul că ruşii, care au învăţat să prepare ceai în hanurile negustorilor chinezi, folosesc coji de lămâie, este tot o urmă a obiceiului din vechime.

Dar a fost nevoie de geniul dinastiei Tang pentru a emancipa ceaiul, deschizându-i calea către forma idealăla care va ajunge în final. Luwuh, care a trăit la mijlocul secolului al VIII-lea – o perioadă în care taoismul, budismulşi confucianismul erau în căutarea unei căi de a înfăptui unificarea –, este primul adevărat apostol al ceaiului. Simbolismul panteistic al epocii punea accentul pe legătura intrinsecă dintre universal şi particular, iar poetul din Luwuh a văzut în ceremonia ceaiului armonia şi ordinea care stăpânesc lumea în totalitatea ei. În binecunoscuta sa operă, Chaking (Biblia ceaiului), el a formulat regulile de bază ale artei ceaiului şi de atunci a fost adorat secole la rând ca zeu tutelar al negustorilor chinezi de ceai.

Chaking are trei volume, alcătuite fiecare din câte zece capitole. În primul capitol, Luwuh vorbeşte despre planta de ceai, în al doilea despre uneltele necesare pentru recoltare, în altreilea despre selectarea frunzelor. După spusele lui, frunzele de cea mai bună calitate trebuie să aibă „pliuri cum sunt cele de pe bocancul de piele al călăreţului tătar, să fie curbate precum guşa unui bivol în putere, trebuie să se desfacă în apă cu delicateţea aburului care se ridică dintre dealuri, să strălucească precum un lac mângâiat de zefir şi să fie umede şi moi ca pământul după ploaie”.

Capitolul al patrulea este dedicat enumerării celor douăzeci şi patru de ustensile nelipsite de la prepararea ceaiului, începând cu mica sobă portabilă cu trei picioare şi încheindu-se cu dulăpiorul de bambus în care sunt păstrate toate acestea. În descriere putem observa predilecţialui Luwuh pentru simbolismul taoist. Este de asemenea interesant de urmărit şi felul în care arta ceaiului a influenţat ceramica chineză. Binecunoscutul porţelan chinezesc a luat naştere ca urmare a încercării artiştilor ceramişti chinezi de a pune în valoare verdele de jad al ceaiului; ca o concretizare a acestui efort, în timpul dinastiei Tang au apărut porţelanul albăstrui din Sud şi cel alb din Nord. Luwuh prefera, se pare, porţelanul albastru, pentru că ar accentua verdele ceaiului, în timp ce porţelanul alb i-ar da o nuanţă neplăcută de roz. Dar culoarea se datora în mare parte şi faptului că în acea perioadă se folosea încă ceaiul în formă de turtă. În epocile următoare, de exemplu în timpul dinastiei Sung, când ceaiul-pudră a devenit preferatul maeştrilor, culoarea vaselor din care era băut s-a schimbat în albastru-închis sau maro; iar în perioada Ming infuzia de frunze de ceai era băută cu predilecţie din cupe fine de porţelan alb.

În al cincilea capitol, Luwuh expune pe larg metodele de preparare a ceaiului, eliminând toate ingredientele în afară de sare. El insistă şi asupra mult disputatei probleme a alegerii apei şi a fierberii ei. După Luwuh, cea mai bună apă e cea din izvorul de munte, următoarea e apa de râu, iar a treia, apa de fântână. Despre fierbere, el spune că ar exista trei etape: prima, când bule mici de aer ca ochii de peşte se ridică la suprafaţă; cea de-a doua, când bulele sunt ca nişte mărgele de cristal rostogolindu-se într-o fântână arteziană; iar a treia, atunci când bulele încep să se agite sălbatic în ceainic. Tot el spune că turta de ceai trebuie ţinută deasupra focului până devine moale ca mâna unui bebeluş, şi apoi mărunţită, dar numai între foi de hârtie fină. Sarea se adaugă în timpul primei faze a fierberii, ceaiul în a doua. În cea de-a treia etapă se adaugă puţină apă rece, pentru a sedimenta ceaiul şi a „reda apei tinereţea”. La sfârşit, nectarul minunat se toarnă în cupe pentru a fi băut – astfel, minusculele frunze vor pluti în lichidul fără seamăn precum norii pe cerul senin sau precum nuferii pe un lac de smarald. Despre ceaiul preparat după reţeta lui Luwuh, Lotung, un poet al dinastiei Tang, a scris: „Prima ceaşcă de ceai îmi umezeşte buzele şi gâtul, a doua îmi alină singurătatea, a treia mă răscoleşte pe dinăuntru, dar nu găseşte în adâncurile sufletului meu decât câteva mii de ideograme fără rost şi legătură. A patra face ca tot amarul vieţii să-mi iasă prin pori, la a cincea sunt purificat. A şasea ceaşcă îmi deschide calea către tărâmul nemuritorilor, iar a şaptea – o, dar nu pot bea mai mult! Deja nu mai simt decât vântul răcoros umflându-mi veşmintele. Unde este Horaisan (*paradisul chinezesc), să mă las purtat de boarea aceasta până într-acolo?”

Următoarele capitole din Chaking vorbesc despre vulgaritatea metodelor obişnuite de a bea ceai, prezintă pe scurt câţiva băutori iluştri de ceai de-a lungul istoriei, plantaţiile faimoase din China, posibilele variaţii ale ceremoniei ceaiului şi ilustraţii ale ustensilelor folosite. Din nefericire, ultimul capitol s-a pierdut.

Apariţia Bibliei ceaiului a creat cu siguranţă destul de multă senzaţie la vremea respectivă. Luwuh era prieten cu împăratul Taisung (763–779) şi faima lui a atras mulţi discipoli. Unii dintre marii amatori de ceai ai timpului se zice că erau în stare să deosebească ceaiul preparat de Luwuh de cel făcut de discipolii lui, în timp ce numele unui mandarin a rămas în istorie tocmai pentru că n-a fost în stare să aprecieze ceaiul marelui maestru.

În timpul dinastiei Sung, ceaiul bătut spumă a devenit la modă, dând naştere celei de-a doua şcoli de preparare a ceaiului. Frunzele erau pisate mărunt într-un mojar din piatră, pudra astfel obţinută fiind amestecată cu apă fierbinte şi bătută până făcea spumă cu un tel din bambus. Noul procedeu de preparare a impus modificarea ustensilelor folosite pe vremea lui Luwuh, dar şi a modului de selectare a frunzelor. La sare s-a renunţat definitiv.

Entuziasmul faţă de ceai al oamenilor din perioada Sung era fără margini. Persoanele rafinate se întreceau între ele pentru a descoperi noi sortimente şi se organizau cu regularitate chiar şi turnee în care se decidea cine era cel mai bun. Împăratul Kiasung (1101–1124), care a avut o fire mult prea artistică pentru a fi un bun monarh, a cheltuit sume imense ca să obţină diverse specii rare de ceai. A scris şi un tratat despre cele douăzeci şi patru de feluri de ceai, în care „ceaiul alb” era apreciat ca fiind cel mai rar şi mai fin dintre toate.

Idealul ceaiului în perioada Sung diferă fundamental de cel din perioada Tang, aşa cum diferă şi modul de a percepe lumea în timpul celor două dinastii. În epoca Sung, oamenii încercau să actualizeze ceea ce predecesorii lor încercaseră să simbolizeze. Pentru neoconfucianişti, legea cosmică nu se reflecta în lumea fenomenală, ci, dimpotrivă, lumea fenomenală reprezenta legea cosmică în sine. Eternitatea dura numai o clipă, iar Nirvana se afla întotdeauna la doi paşi. Baza întregii lor filosofii se regăsea în concepţia taoistă care susţinea că nemurirea se află în eterna schimbare. Procesul, şi nu rezultatul, era ceea ce conta. Perfectarea, şi nu perfecţiunea, era vitală. Graţie acestei gândiri, omul a ajuns să stea încă odată faţă în faţă cu natura, şi noi sensuri s-au infiltrat în viaţă şi artă. Ceaiul nu mai era un mod poetic de a petrece vremea, ci una dintre metodele de autorealizare. Wangyucheng a spus despre ceai că „îi inundă sufletul precum o vorbă sinceră ” şi că „amărăciunea lui subtilă îi aduce aminte de gustul unui sfat bun”. Sotumpa a scris căpuritatea perfectă a ceaiului are aceeaşi putere ca omul virtuos care se opune depravării. Dintre budişti, adepţii credinţei zen din Sud, care îşi însuşiseră o mare parte din doctrinele taoiste, au formulat un ritual complex al ceaiului, în care călugării se adunau în faţa imaginii lui Bodhidharma (*Călugărul budist care a adus zenul în China, în secolul al V-lea) şi beau cu toţii ceai din aceeaşi cupă, cu profunda reverenţă datorată unui sacrament. Ceremonia ceaiului, aşa cum se regăseşte ea în Japonia secolului al XV-lea, îşi are originile în ritualul zen.

Din nefericire, în secolul al XIII-lea expansiunea violentă a triburilor mongole, care a avut ca rezultat cucerirea şi supunerea Chinei de către împăraţii barbari ai dinastiei Yuen, a dus la distrugerea tuturor realizărilor culturii Sung. Dinastia locală Ming a încercat să preia conducerea Chinei în secolul al XV-lea, dar s-a confruntat cu numeroase probleme interne, şi în veacul al XVII-lea China a căzut din nou sub dominaţie străină, de data aceasta, cea a manciurienilor. Obiceiurile s-au schimbat, nerămânând nici urmă din splendoarea culturii de altă dată. Ceaiul-pudră a fost dat uitării cu atâta repeziciune, încât un comentator din perioada Ming nu mai reuşeşte nici măcar să-şi aducă aminte ce formă avea telul de bambus folosit de maeştrii Sung. În această epocă, ceaiul este preparat punând la infuzat frunze în apă fierbinte. Cum Occidentul află de existenţa ceaiului abia către sfârşitul perioadei Ming, celelalte metodede preparare, anterioare secolului al XVII-lea, îi sunt necunoscute.

În timpul dinastiei Ming ceaiul încetează să mai fie un ideal, fiind considerat pur şi simplu o băutură delicioasă. Chinezul născut în aceste vremuri de restrişte pare să fi dat uitării dorinţa de a căuta sensul vieţii. A devenit modern, cu alte cuvinte îmbătrânit înainte de vreme şi mult prea realist. Şi-a pierdut încrederea sublimă în iluzie, acea putere miraculoasă prin care poeţii din vechime reuşeau să rămână veşnic tineri şi în putere. Este eclectic, acceptând cu deferenţă toate tradiţiile mapamondului. Se joacă cu natura, dar nu încearcă nici s-o cucerească, nici s-o venereze. Infuzia lui de frunze de ceai are adeseori o aromă divină, dar nu mai conţine de mult stropul de romantism pe care îl găseam în ceremonialele dinastiilor Tang şi Sung.